“After entering tens of pavilions where the arts of all countries rush to your mind with installations, electric artifices, conceptual artifices, you get to that point where the map of the Biennale ends its buzz. Adrian Ghenie‘s paintings have the power to stop time from its passing. After all the screens, holograms, projections and optical illusions, painting moves you through the way it sections a thought in a still, thick paint, or maybe the dream of an entire world.” —Andra Matzal, Think Outside the Box
“După ce intri în zeci de pavilioane unde artele tuturor țărilor se reped spre minte cu instalații, artificii electrice, artificii ale conceptului, ajungi în punctul în care harta Bienalei de Artă se oprește din zumzăit. Picturile lui Adrian Ghenie au forța aia să oprească timpul în loc. După ecrane, holograme, proiecții, iluzii optice, pictura te zgâlțâie prin felul în care secționează nemișcat, în vopsea densă, un gând sau poate visul unei lumi întregi.” —Andra Matzal, Think Outside the Box
„Veneția e genul de loc unde te poți îndrăgosti de un felinar”, spunea cineva într-o carte despre lumea artei. Oriunde ți-ai întoarce privirea, orașul plutitor te orbește cu frumusețea lui decadentă. Aproape că ți-e teamă să nu te transformi la rândul tău într-un personaj dintr-o vedere turistică romantică.
Unul dintre cele mai influente orașe ale lumii vechi, Veneția a tot strâns bogății până când a început să devină irelevantă comercial și politic. Secole la rând, însă, venețienii au continuat să se considere buricul apelor, să petreacă în palazzo-uri tot mai putrede și să-și admire luxul patinat. Ca să continue astfel până azi, Veneția avea nevoie de turiști.
Împătimiții de religie vin aici pentru moaștele Sfântului Marcu, furate din Alexandria de negustorii venețieni și împietrite într-unul din stâlpii basilicii San Marco. Pentru cei care nu mai cred în Dumnezeu, transcendența se face prin artă. Tipul ăsta de turist avea, la rândul lui, nevoie de o Bienală, așa că Veneţia și-a inventat una — în 1895. Între timp, „la Biennale” a devenit cel mai influent eveniment de artă contemporană al lumii — 89 de țări și sute de evenimente colaterale se întrec pentru atenția a jumătate de milion de oameni, umplând timp de șapte luni fiecare colț al unui oraș și așa doldora de capodopere. Dacă pui la socoteală și lumina venețiană, care a fascinat generații la rând de pictori, acesta ar trebui să fie raiul unui amator de artă.
România are propriul pavilion în Veneția încă din 1938, prin grija lui Nicolae Iorga, într-un colţ îndepărtat al grădinii principale, Giardini della Biennale. În grădina asta venețiană se găsesc cele mai importante naţiuni pentru Italia anilor 1930, lucru evidențiat de aşezarea pavilioanelor, o epopee geopolitică în sine. Poziţia marginală oferă totuşi un avantaj major: România are o ușă din spate care permite intrarea în Giardini direct de pe o stradă lăturalnică a Veneţiei. Ceea ce poate fi, uneori, al naibii de convenabil.
Cineva a strivit o muscă pe albul strălucitor al peretelui, abia retușat cu un mic trafalet de curatorul Mihai Pop. Pata se întinde cu violenţa cuțitului cu care pictează Adrian Ghenie. Îi spun lui Mihai că aș vrea să șterg pata. „Nu. Las-o acolo. Ascultă aici o chestie: o dată ce i-am dat drumul, lucrurile astea nu mai trebuie corectate. Ele fac de-acum parte din ciclul de existență al expoziției.” În timp ce Mihai îmi explica asta, lemnul din pereţii aparenți abia ridicați se umfla încet de la umiditatea Veneţiei, pleznind vopseaua în dungi orizontale printre tablourile din camera lui Darwin. Constructorii nemți uitaseră să-și facă treaba nemțește. „E o chestie pe care am învățat-o de la Ciprian Mureșan: limitările, problemele, erorile trebuie folosite în avantajul operei, sunt materiale cu care lucrezi”, mi-a mai spus Mihai Pop înainte să fugă în întâmpinarea unei celebre directoare de muzeu.
Accidente de genul ăsta se întâmplă des în modul în care folosește Ghenie materia picturală, iar asta dă viață lucrărilor pe care le insinuează în imaginarul contemporan. Dacă priveşti tablourile lui de la depărtare, formele se organizează într-o logică coerentă, de la abstracţiuni viscerale la figurativ. Cu cât te apropii de ele, descoperi adevărate reliefuri, canioane străbătute de valuri prin care poți să întrevezi violența cu care Ghenie aplică pasta, viteza cu care își amestecă vopselele pe pânză, acțiunea însăși de a picta „înregistrată” în tablou. Într-un vârtej de culori ale pământului dominate de zone mari de alb și de cer înroșit, îți apare dintr-o dată în fața ochilor o mână care ține o țigară. E cel mai recent tablou al lui Ghenie, Furtuna (2015), dominat de acest element surprinzător pe care nu-l mai poți ignora o dată ce l-ai văzut: mâna mamei sale care fumează în mijlocului furtunii, interpretare sugerată de un titlu provizoriu dat lucrării (Mother Smoking).
Ghenie îți capturează privirea cu forme abia insinuate și cu deformări care se adună într-un expresionism figurativ, cu ruperi de ritm, de dinamică, cu multiple tehnici picturale într-o singură lucrare. Una în care darwinismul se contaminează de culturi ale personalității dictatoriale, altele în care eroarea și accidentul dau naștere complexității, ca în teoria evoluției. „Știu că secretul oricărei lucrări de artă bune înseamnă administrarea eșecului”, spune Ghenie.
Adrian nu e deloc încântat de felul în care îl tratează piața colecționarilor de artă și presa însetată de susurul banilor. „Poate că o să le zic la un moment dat: «Mi se pare halucinant ca eu, la 37 de ani, să vând o lucrare la Sotheby’s cu aproape două milioane de dolari. E o prostie. E mult prea devreme, e mult prea mult.»” Totuși, recunoaște că piața artei poate fi și cea care confirmă prin hard cash o lucrare de calitate, dincolo de bullshitul conceptual și stratagemele politice care aglomerează de multe ori Bienala. Îl deranjează și expunerea brutală cu care încearcă să-l încolțească jurnaliștii. A acceptat să ofere un singur interviu, pentru The International New York Times. „De ce aș face-o? Teoria mea e că orice expunere media banalizează. N-am fost niciodată mai banal decât la această Bienală.”
„Aproape că nu mai contează capacitatea unui artist de a crea o lucrare bună. Dacă se continuă așa, cred că în câteva decenii artiștii din specia asta vor dispărea”, îmi mărturisește Ghenie sub umbrela din fața Pavilionului, unde tocmai a primit-o pe mama sa, venită de la Cluj să vadă expoziția. Alte rude se plimbă prin grădină dintr-un pavilion în altul.
—De ce poartă Nike nenea ăla din tablou?, îl întreabă verișoara lui adolescentă.
—Fiindcă sunt eu acolo, asta port eu în picioare. M-am pictat pe mine așa cum sunt, mai puțin capul, care e al lui Darwin, răspunde Ghenie.
—Păi și de ce ai pus capul lui Darwin pe corpul tău?!, insistă ea.
Adrian stă și cântărește întrebarea. E evident una mult mai bună decât cea legată de brandul pantofilor.
—Vezi că scrie în broșură, îi spune el zâmbind încurcat.
Text de Cristian Neagoe Apărut inițial în DoR#20 ■ Moștenire (Vară 2015)
Variantă revăzută și adăugită
